Sistemul român de învățământ aduce foarte multe cunoștințe teoretice, însă foarte puțină practică. Învățăm comentarii la opere literare, însă nu le discutăm și nu înțelegem clar foarte multe nuanțe. Ne dorim să ne îmbunătățim abilitățile critice, să învățăm să analizăm singuri textele pe care le citim. Consider că având posibilitatea de a alege o operă din programă, dar care să fi inspirat fiecare elev, va aduce un beneficiu clar. Un alt motiv important este nivelul de stres pe care fiecare elev îl simte în jurul acestor examene. Trebuie să învățăm pentru bacalaureat dar și pentru admiterea la facultate. Mulți dintre noi nu putem să le facem pe toate, iar promovabilitatea este foarte scăzută. Considerăm că sistemul de educație din România ar trebui să fie mai compatibil cu nevoile societății în care ne pregătim să intrăm, iar studiul comentariilor deja scrise la limba română nu ne va ajuta deloc. Sunt sigură că putem mai mult de atât!

În Legea Educației Naționale nr. 1/2011 este stipulat faptul că „Elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, pe bază de abonament, în limita a 50 km, sau li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă.” (art. 84, alin. (3) ). Totodată, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 69/2016 a introdus un tarif maxim per kilometru aferent abonamentului lunar pentru elevi, stabilit prin hotărâre a Guvernului. Astfel, operatorii de transport sunt obligați să respecte un plafon atunci când stabilesc prețul unui abonament lunar pentru elevi. Totuși, o mulțime de elevi sunt obligați să aducă bani de acasă pentru a plăti diferența dintre costul abonamentului lunar și suma decontată de unitatea de învățământ, deși ar trebui ca suma să fie acoperită integral.

Trebuie sa ne ajutam fratii de aceasta spalare etnica demarata de statul ucrainian .

Muzeul este rodul muncii de o viata a profesorului Tiberiu Boscaiu impreuna cu elevii sai. Sunt expuse acolo documente de valoare, carti, colectii de ziare si reviste, fotografii inedite, obtinute in timpul unor excursii de informare si documentare organizate de profesorul Boscaiu cu generații de elevi. Muzeul e o valoare nu numai pentru orasul Otelu Rosu, fiind inclus in circuitul national al muzeelor si avand colaborari cu un muzeu din Franta.

Forta de munca ceruta de agentii economici ar fi usor de accesat. Numarul somerilor ar scadea simtitor Investitorii sunt atrasi tocmai de tari care au muncitori calificati si suficienti

Descentralizarea reală presupune în primul rând reducerea atribuţiilor Inspectoratelor Şcolare, iar în al doilea rând desfiinţarea ARACIP-ului, care nu este altceva decât o instituţie parazitară: „ARACIP-ul este o căpuşă care se hrăneşte cu hârtii”. Odată cu înfiinţarea ARACIP-ului în anul 2005, birocraţia în sistemul de învăţământ a explodat. În loc să aloce mai mult timp muncii de la catedră , cadrele didactice sunt forţate să completeze o mulţime de documente cu utilitate îndoielnică. În loc să lucreze mai mult cu copiii, cadrele didactice se îngroapă tot mai mult în hârtii. ARACIP-ul , la fel ca ISJ-urile, nu face altceva decât să consume resurse care ar putea fi folosite mai bine în altă parte. Totul, în interesul unor indivizi cu competenţe îndoielnice în munca la catedră dar extrem de „competenţi” când vine vorba de hârtii.

Daca părinții lor nu dețin acte de identitate(dar nu exclusiv in acest caz) practic acesti copii sunt condamnați la un destin tragic, preluand stilul disfunctional de viata al părinților lor. Este un cerc vicios care stagnează integrarea necesara si cu mult intarziata a romilor in comunitatea noastra, iar legea nu ajuta cu nimic. Amenzile nu rezolva nimic, mustrarile nici atat. Cateva sute de copii ajutati de ONG-uri reprezinta doar o picatura insignifianta (dar totusi de apreciat) de bine, intr-un "ocean" de copii suferinzi si practic abandonați de autoritățile pasive si lipsite de o strategie ampla, care sa abordeze complexitatea epidemiei sociale in mod eficient.

De câțiva ani, lupta surzilor din România s-a amplificat pentru recunoașterea completă a rolului și a participării lor în societatea românească, de asemeni pentru recunoașterea oficială a Limbii Semnelor Române în Parlament, dar o tăcere profundă și o lipsă de cunoaștere încă înconjoară viețile oamenilor surzi. Opiniile surzilor sunt adesea neglijate de societatea romanească, ca și cum situația lor de handicap i-ar împiedica să aibă acces deplin la dezbaterile intelectuale sau politice. Surzii gândesc chiar dacă nu vorbesc!!! In accesibilitatea în ceea ce privește comunicarea informațiilor în viața de zi cu zi este ceea ce generează multe consecințe dezastruoase pentru integrarea surzilor în societate. În formarea copiilor surzi, educația școlară este foarte importantă. În ultimii ani, rata de promovabilitate a elevilor surzi este foarte scăzută. Au fost inițiative, petiții și propuneri cu privire la schimbarea curriculum școlar, a programei de bacalaureat și la adaptarea subiectelor de capacitate și bacalaureat care să fie elaborate special pentru elevii surzi, însă până acum nu a apărut nici o schimbare. Elevii surzi prezintă dificultăți de înțelegere a cerințelor și a problemelor din examene, iar majoritatea sunt depunctați pentru exprimarea scrisă. Elevii surzi sunt cei mai dezavantajați fața de elevii auzitori la examenele de capacitate și bacalaureat, în special la disciplina limba și literatura română, deoarece ei se exprimă în limba lor maternă, limba semnelor. Și implicit, efectele sunt dezastruoase pentru că mulți surzi nu au șansa să termine o școală, să urmeze o facultate și nici să se angajeze în domeniu, fiind nevoiți să trăiască cu venituri foarte mici și să fie discriminați în educație, la locul de muncă și în societate. Li se încalcă cele mai importante drepturi! Și de asta vă rugăm, domnule Chiotan, să vă preocupați în primul rând! În România, cifrele surdității variază în funcție de vârsta la care apare surditatea. Acest handicap este adesea înțeles greșit sau perceput prost de întreaga societate română. Numeroase publicații științifice din străinătate afirmă că limba semnelor în cazul persoanelor surde generează patru funcții importante: • instrument de comunicare: persoana surdă folosește limbajul semnelor pentru a primi și a transmite mesaje, în oral și în scris, adică să răspundă diferitelor cerințe de informare, imaginație etc; • instrument de gândire: limbajul semnelor permite persoanei surde să se numească, identifice, să exploreze, să verbalizeze, să specifice, să organizeze și să conceptualizeze diferitele aspecte ale realității; • instrument de învățare: utilizarea limbajului semnelor permite persoanei surde să testeze în primul rând înțelegerea despre lumea din jur, precum și funcționarea limbajului semnelor. În plus, atunci când învață, persoana surdă dezvoltă un repertoriu al strategiilor de învățare care îi permit să devină un elev autonom; • instrument de construire al identității: limbajul semnelor permite persoanei surde să facă parte din realitatea socială, să se înțeleagă, să se adapteze valorile culturale de care este atașată. Prin limbajul semnelor persoana surdă se afirmă ca identitate, poate exterioriza realitatea și poate descrie ceea ce o înconjoară.

Considerăm că adoptarea acestei hotărâri care acordă copiilor de vârstă mai mică sume de bani diferite de cele ale copiilor cu vârstă mai mare, dar care au participat la aceleași concursuri și competiții extrașcolare aprobate de Ministerul Educației, reprezintă în mod cert o discriminare pe criterii de vârstă, încălcându-se în mod flagrant prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecția copilului, ale Convenției cu privire la drepturile copilului și ale OG nr.137/2001 privind prevenirea și combaterea discriminării.

PENTRU CĂ România pe bune începe cu ȘCOALA PE BUNE. România secolului XXI funcţionează contra naturii, cu o Educaţie de secol XX în cel mai bun caz. Specific, schimbarea paradigmei Educaţiei în România începe cu operaționalizarea următorului set de provocări strategice: * VALORILE pe care Şcoala le cultivă copiilor noştri în secolul XXI. Care sunt ele, de fapt, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de starea actuală, în care școala NU CULTIVĂ NICIO VALOARE, pe bune? * Modelul de ARHITECTURĂ CURRICULARĂ de secol XXI. Cum arată acest model, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani? * Modelul de CARIERĂ DIDACTICĂ de secol XXI, viabil şi funcţional. * Modelul de ARHITECTURĂ INSTITUȚIONALĂ de secol XXI, viabil și funcțional (“Inspecții școlare, DA! Inspectorate școlare, NU!”) Până când România nu dă răspunsuri viabile temelor de mai sus, orice intervenţie în sistem e formă fără fond. Acest proces istoric este ireversibil, indiferent cât de mult timp meschine fantoșe jalnice, de pseudo-anvergură politică ori securistă, vor ţine aiurea piciorul pe frâna schimbării, în virtutea poziţiilor de autoritate formală pe care, încă, le deţin. La urmă, rămâne realitatea implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic conjunctural: starea Educaţiei, acum, înseamnă ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţii inepţi produşi de şcoala de azi sunt adulții inepţi ai României de mâine. Aşa încât azi, ca şi peste zece ani, tot de aici plecăm, şi până nu vom rezolva chestiunea nu va fi deloc „pace sub măslini”. A consacra schimbarea paradigmei Educaţiei ca Proiect de Ţară este o misiune critică istorică, în contul elitelor de azi ale ţării. Elitele sunt persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei. De pildă, la 1 Decembrie 2018.

Fiecare schimbare politică din ultimii 15 ani a adus cu sine schimbări în structurile învățământului din Ialomița. S-au înlocuit conducători ai Inspectoratului Școlar Județean, ai inspectorilor școlari și ai directorilor. Nicio funcție de conducere obținută corect prin concurs nu a fost în siguranță. Această lipsă de respect și corectitudine ne afectează pe toți! Elevii, părinții și cadrele didactice suferă de lipsa continuității, de lipsa unei responsabilități a deciziei. Dorim revenirea doamenlor Luminița Barcari și Steluța Mitrea pentru că acestea au respectat mandatele obținute și nu au schimbat oameni în funcție de criterii politice. Dorim profesionalizarea învățământului și încetarea tratării educației ca un instrument politic. Valoarea unui manager este dată de către ablitățile sale demonstrate prin concurs și nu prin culoarea politică a acestuia! Dorim solidarizarea tuturor ialomițenilor cu această cauză și o evaluare corectă a inspectoarelor generale de la Ialomița! În România suntem într-o criză a educației de peste un deceniu. Suntem în top la analfabetism funcțional. Suntem în pană de profesioniști care să își stăpânească meseriile. Suntem lipsiți de dotările necesare în școli care să faciliteze educația. Tineretul ne fuge din țară pentru a se educa în state unde guvernanții văd valoarea adăugată a unei populații educate. Haideți să oprim degradarea sistemului de învățământ! Monitorul Social ne arată simplu unde este România în comparație cu alte țări din Europa. Haideți să nu fim mai prejos de polonezi sau spanioli. https://monitorsocial.ro/content/uploads/2015/04/2015-10.jpg https://monitorsocial.ro/indicator/educatie-bani-putini-rezultate-slabe/

Sunt liceeana, iar in timpul orelor, profesorii ne pun sa intram pe dictionarele online deoarece nu mereu dispunem de cele materiale. De exemplu profesorul de istorie care se asigura de fiecare data ca gasim inca din clasa materialele necesare noua. Multe informatii pe care le gasim sunt eronate, insa dansii se asigura ca sunt corecte punandu-ne sa cautam inca din clasa, in ultimele 5 minute de curs. Profesorii ne perchzitioneaza zilnic ca sa se asigure ca le-am pus in "locul amenajat" apoi aruncate in catedra fara incuietoare. Sa fim seriosi oameni buni, asa am ajuns?