Vorbim aici de persoane marcate de copilăria zdrobită de lipsa a unuia sau chiar ambilor părinți. Istoria lor se repetă, astăzi, când statul îi uită intenționat. Legea 225 /2019 a fost modificată chiar înainte de votul din Plenul Camerei Deputaților, unde au fost excluși în cunoștință de cauză. Povestea multora urmează tipare înduioșătoare. Vă voi povesti istoria mea, în mențiunea că nu sunt singura în această situație. În anul 1948, tatăl meu, Gheorghe Ardelean, care nu împlinise încă 19 ani, a fost ridicat din Centrul Universitar Cluj, unde era student, și încarcerat pentru vina de a fi participat la mitingul pentru susținerea Regelui Mihai. La câteva luni după arestare, părinții lui au fost expropriați de tot ce aveau. După 30 de ani, casa a fost demolată. Tatăl meu a făcut prima serie de ani grei de închisoare, dar la ieșire a intrat la Facutatea de Drept din Cluj. S-a căsătorit cu mama și au avut împreună doi copii, pe mine și pe fratele meu. În 1958, când eu aveam 3 ani, iar fratele meu 1 an, toți foștii deținuți politic au fost închiși din nou, urmare a contrarevolutiei din Ungaria. Printre ei și tatăl meu. Au urmat percheziții dure în casă, la care am participat cu toții: bunicii, mama și noi, copiii. Ofițerii de securitate veneau după ora 2 noaptea și scotoceau toată locuința, încercând să ne intimideze pe toți. La strigătele mele speriate, au declarat că și pe noi ar trebui să ne omoare, ca să nu ducem mai departe ideile tatălui nostru. E o amenințare de care îmi aduc aminte cu oroare, și a cărei amintire mă va urmări toată viața. Tatăl meu a mai executat 7 ani și trei luni de pedeapsă în cele mai crunte condiții. S-a întors în 1964 fără un plămân, cu cavernă TBC la celălalt plămân și aproape fără vedere. Noi copiii am dus, până la Revoluție, o viață marcată adânc de aceste nenorociri, nu am putut niciodată înainta în ierarhie conform pregătirii noastre universitare, iar fratele meu a fost nevoit să plece din țară. Acum locuim amândoi în România, în condiții dificile. Deși instanța ne-a recunoscut drepturile legale asupra proprietăților familiei noastre, nu am fost recompensați de fapt. În urma proceselor, am primit și dreptul pentru a fi recompensați pentru anii de închisoare ai tatălui nostru, dar nici acest lucru nu s-a întâmplat. Aceasta este povestea tristă a majorității celor care au avut un părinte, sau chiar doi în temnițele comuniste. Deci, vă rog să ne ajutați să reparăm această nedreptate. Am sprijini, nu pentru mult timp, pentru că beneficiarii sunt în vârstă, pe fii martirilor noștri. Ajutorul acesta le-ar permite să se încălzească mai bine iarna, să își cumpere medicamentele care se compensează mai nou simbolic, să își cumpere o carte pe care și-o doresc. Ar fi și o recunoaștere a faptului că au suferit, alături de părinții lor, o copilărie nedemnă de o ființă omenească care nu a făcut nici un rău societății, dar a primit din start numai lovituri nemeritate. Lovituri care i-au marcat pentru toată viața!

Din experiența noastră, aceste lipsuri în acoperirea legală traumatizează suplimentar și inutil părinții. Părinții copiilor născuți morți (la 28 săptămâni sau mai mult) sunt obligați să umble la starea civilă în același loc cu părinții copiilor născuți vii, iar spitalele în general nu își respectă obligația legală de a pune în vedere părinților dreptul de a-și înhuma copilul. Întreg OM prezentat este scris în limbajul utilitarist specific medicinei moderne care consideră copilul înainte de naștere „produs de concepție”, iar pe cel născut fără viață înainte de limita minimă recomandată de Organizația Mondială a Sănătății (28 de săptămâni), „avorton”. Familiile ce trec prin aceasta experiență au nevoie de susținere și liniște. Pierderea unui copil, fie el și nenăscut încă, reprezintă un moment greu de acceptat și de traversat, iar legea și comportamentul medical nu oferă sprijinul necesar.

Comuna Brebu din judetul Prahova a fost printre putinele care au avut dupa anii 1990 si chiar 2000, o sala de gimnastica pentru uz scolar, unde se puteau efectua orele de Educatie Fizica si Sport conform programei de invatamant a catedrei si a normelor Ministerului Educatiei Nationale. De cativa ani buni nu se mai foloseste si este incuiata, fara geamuri, etc, doar timide carpaceli efectuate de mantuiala in vederea ,,conservarii". Conform ultimului recensamant populatia este de aproximativ 7 200 de oameni. Multe persoane nu sunt de acord si isi manifesta nemultumirea fata de cele doua aspecte in grupurile Facebook ,,Comuna Brebu" si ,,Brebu Mereu Aproape". Doresc ca prin intermediul dumneavoastra sa mai facem o ultima incercare, poate ni se vor alatura toti fostii elevi sau atleti ai profesorului Neculai Dragan, in prezent ei insisi parinti de elevi in comuna sau Municipiul Campina. Poate vor semna petitia si alti cetateni cinstiti, curajosi si intelepti ai comunei , poate si cei care au construit-o efectiv si cunosc parametrii si durata de viata estimata a cladirii. Cladirea Scolii Gimnaziale ,,Matei Basarab" Brebu- Localul A este mai veche decat sala de sport, desi ambele au fost constuite in anul 1975(sala ulterior scolii) nu beneficiaza in prezent de acelasi tratament in ceea ce priveste investitiile in infrastructura. Scoala este izolata termic astfel incat nu se pot vedea cu ochiul liber eventualele defecte structurale. Sala nu. Probabil ca inginerii inteleg ce vreau sa spun. Poate vom reusi restaurarea statuii si reabilitarea cladirii salii de sport ,,Prof. Neculai Dragan" astfel incat elevii sa o poata folosi in orice anotimp conform programei scolare, sa se poata face ore de Educatie Fizica si Sport, acesta fiind conceptul initial al construirii salii: sala de gimnastica scolara! Alte comune isi ridica sali de sport, mult mai mari, de la zero si noi nu suntem in stare sa intretinem ceea ce avem si ce a fost functional pana in anii 2014-2015, avand toate dotarile necesare, apreciate in comentariile din reteaua Facebook de catre fostii elevi sau de catre cei care au vizitat-o in perioada cand era deschisa tuturor celor care vroiau sa faca miscare! E important sa nu asistam impasibili ci sa luam atitudine cu totii, timpul trece, iar problemele nu se vor rezolva de la sine!

Prin proiectul „GROwth – investim în copii, investim în viitor”, un investitor care primește finanțarea nerambursabilă din partea statului și construiește o grădiniță sportivă de la 0 este obligat să asigure 8% locuri gratuite din total. Pentru privații care renovează clădiri existente, procentul este de 4% locuri gratuite din total. După patru ani de la finalizarea construcției, obligația de a asigura locuri gratuite dispare. De exemplu, în cazul unei grădinițe cu o grupă de 25 de copii, 8% înseamnă 2 locuri gratuite. Pentru aceeași grupă de copii, 4% înseamnă un singur loc gratuit. Un studiu INS ne arată că, în 2016, în România erau aproximativ 1.000.000 de copii cu vârste cuprinse între 0 ș 4 ani. Dintre aceștia, doar 344.000 erau înscriși la creșe și grădinițe. Asta în timp ce numărul unităților preșcolare era de 1.177. Pe lângă numărul mic de grădinițe raportate la numărul de copii, se mai adaugă și lipsa resurselor financiare. Realitatea pentru o majoritate, invizibilă pentru cei care gândesc politici publice în educație, este că lipsa banilor este unul dintre principalele motive pentru care copiii nu ajung în grădinițe. Însă, Guvernul are soluția pentru rezolvarea problemei din educația preșcolară românească. Să construiască 1.000 de grădinițe sportive private, finanțate cu banii contribuabililor.

Constatăm agravarea fenomenului de violență sexuală cu victime minore. În ultimele săptămâni presa a reflectat un număr alarmant de cazuri de viol, viol în grup și agresiune sexuală, cazuri în care victima este minoră. O trăsătură îngrijorătoare care accentuează mai mult caracterul de pericol social al faptei este înregistrarea violului și distribuirea imaginilor pe rețelele sociale. În comunicatele de presă ale DIICOT numai din ultima lună sunt prezentate 8 cazuri ce conțin atât violuri împotriva minorilor, cât și pornografie infantilă. Numărul mare de dosare cu fapte de violență sexuală înregistrate numai în ultima lună la nivelul instanțelor din România este alarmant. Aceasta nu este nici pe departe dimensiunea corectă pentru că dosarele în care sunt implicați minori, precum recentul caz de la Vrancea, nu sunt publice în sistemul ECRIS. De asemenea ridică un semn de întrebare situațiile în care, în astfel de dosare, suspecții sau inculpații agresori sexuali sunt judecați în stare de libertate, crescând astfel riscurile la care este expusă victima. Eliberarea acestora, mai ales a celor înregistrați în materialele pornografice, duce la creșterea riscurilor de intimidare a victimei, repetarea faptei, răzbunare și, la nivelul societății, transmite mesajul că faptele de această natură nu reprezintă un pericol social. Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenția de la Istanbul), intrată în vigoare în România la 1 septembrie 2016, prevede în art. 56, alin. 1, literele a-i și alin. 2 răspunderea statului de a lua măsuri în vederea protecţiei victimelor, precum şi protecţiei familiilor lor şi a martorilor faţă de intimidare, represalii şi victimizare repetată și, în mod deosebit, protecția copilului victimă căruia “trebuie să îi fie oferite, dacă este cazul, măsuri de protecţie speciale, luând în considerare cele mai bune interese ale copilului.”

Această mărire a alocațiilor este un factor care poate influența considerabil multe vieți. Privind din punctul de vedere al unei familii cu o situație financiară precară, suma de 82 de lei este una infimă pentru creşterea unui copil. Având în vedere nevoile acestuia, această sumă nu poate să acopere nici măcar alimentele necesare traiului pentru o lună. Copiii din centre de plasament sunt de asemenea, vizați de această problemă a alocației, fiind chiar cei care sunt dependenți de ea.